Tenisul Românesc în picaj?

Am început să joc tenis în anul 1996 în perioada în care România se mândrea cu jucători precum Andrei Pavel, Dinu Pescariu, Adrian Voinea, Ruxandra Dragomir, Ionuț Moldovan, Raluca Sandu sau Irina Spîrlea. Era o perioadă în care existau foarte multe cluburi de tenis cu antrenori extraordinari. Antrenori care cunoșteau tenisul foarte bine și studiau mereu ce înseamnă sportul, periodizarea, nutriția. Acești antrenori veneau din era în care tehnologia nu exista cum există astăzi. Informațiile pe care le aveau erau foarte limitate, ceea ce îi făcea să studieze mai mult și să experimenteze.

Astăzi, mulți dintre antrenorii de tenis nu ajung la școala de antrenori sau facultatea de sport. Tot ce au la bază este tenisul practicat din perioada junioratului și a senioratului. Eu afirm faptul că majoritatea antrenorilor de astăzi, comparativ cu cei din școala veche, sunt corectori de lovituri, dar tenisul sau sportul, în general, este mai mult decât a corecta tehnica propriu zisă. Sportul este înainte de toate disciplină. De asta le și numim “Discipline Sportive”. În sport există niște etape care nu trebuiesc sărite. De la dezvoltarea fizică multilaterală la dezvoltarea fizică specifică disciplinei sportive, de la dezvoltarea deprinderilor tehnice la abilități tactice.

Îmi aduc aminte că atunci când eram copil și mă antrenam erau foarte multe cluburi de tenis care aveau foarte mulți sportivi. Când se apropiau Campionatele Naționale pe Echipe tablourile erau de 16 echipe și mereu existau echipe care rămâneau pe “afară”. Toate Campionatele Naționale pe Echipe se desfăsurau la Centrul Național de Tenis. Întrecerea era foarte mare. Se simțea în aer atmosfera de turneu, atmosfera de rivalitate, de orgoliu. Toți voiau să câștige. Campionatele Naționale pe Echipe erau foarte importante, atât pentru club cât și pentru antrenorii clubului respectiv și mai ales pentru jucători. Întrecerea era, nu doar între jucători, ci și între conducerile cluburilor respective și mai ales între antrenorii cluburilor. Era superb. Jucătorii care nu erau titulari stăteau la meciurile colegilor până la finalul întâlnirilor, încurajând-u-i pe coechipieri. Bucuria victoriei era colectivă, indiferent că erai sau nu titular.

Astăzi lucrurile s-au schimbat. Cluburile de tenis sunt pe cale de dispariție în România. Antrenorii preferând să își închirieze terenuri și să își facă grupuri de copii de inițiere sau performanță. Avem antrenori în România? Sincer, eu nu simt că mai avem antrenorii de calitatea celor din trecut iar acest lucru este din cauza faptului că multe cluburi din România nu au apreciat munca antrenorilor la nivelul real. Mulți patroni de cluburi de tenis au dorit să plătească antrenorii cât mai puțin iar această acțiune a împins antrenorii să își paveze propriul lor drum în tenis pe cont propriu deoarece viața a devenit din ce în ce mai scumpă în România. Salariul de antrenor la un club de tenis nu putea să ofere o liniște în casa unui antrenor de tenis care avea o familie, facturi de plătit și multe altele. Nemaifiind cluburi de tenis baza de selecție a copiilor a început să dispară treptat. Antrenorii au început să facă ce consideră de cuviință la antrenamente, unii dintre ei sărind niște etape ale antrenoratului, implincând-u-se direct în performanța sportiviilor de 18 ani. În plus de asta, mulți antrenori, pentru a supravițui vremurilor sunt nevoiți să stea 10-12 ore pe terenul de tenis. În condițiile în care un antrenor petrece atât de mult timp pe terenul de tenis intervine suprasolicitarea, sau burn out, cum se obișnuiește să i se spună în zilele noastre. Stând atât de mult pe terenul de tenis cu grupe de inițiere, performanță, amatori etc. se creează un haos și în mintea antrenorului. Nu mai există timp pentru studiu, pentru vizionări de meciuri sau mai exact pentru educația antrenorului de tenis care trebuie să fie constantă într-o astfel de meserie.

Mulți dintre antrenori, fiind pe cont propriu, ajung să se supună cerințelor părinților care își depășesc atribuțiile, implicându-se mai mult decât este necesar în programele de antrenament sau planul de turnee ale jucătorilor, deoarece nu vor să-i piardă pe sportivi fiindcă asta ar însemna o pierdere financiară. Astfel de lucruri nu se puteau întâmpla în trecut deoarece părinții erau dependenți de cluburile sportive unde erau foarte mulți sportivi adică parteneri de antrenament pentru copiii lor. După cum știm, e o criză în ceea ce privește jocul copiilor cu alți copii la antrenamente. Mai nou părinții caută sparring pentru copiii lor.

Revenind la situația actuală din România în ceea ce privește tenisul putem spune că este nevoie de cluburi puternice cu antrenori profesioniști care să se poată concentra pe meseria lor 100% altfel totul este un haos din care nu se va mai putea ieși. Este nevoie de cluburi cu antrenori specializați în inițierea copiilor, antrenori specializați în juniorat și antrenori specializați pentru înalta performanță. Doar cluburile pot crea baze de selecție a copiilor și doar cluburile pot motiva antrenorii să își exercite meseria la cote maxime.

Ca antrenor, este greu să poți gestiona de la planuri de antrenament la încasări și plătit facturi. Este nevoie de un întreg colectiv, așa cum există în orice companie de succes.

În prezent, există ceva semne că ceva bun se petrece. Există antrenori care și-au unit forțele și au devenit o echipă, lăsând deoparte mândria și orgoliul însă suntem într-o fază incipientă. E ca și cum tenisul se naște din nou. Academia de Tenis Victor Hănescu este un club bun care devine puternic. Domnul Daniel Dobre conduce clubul Voinicelul care a devenit un club cu o bază de selecție de menționat. Încă sunt puține cluburi dar nădăjduiesc ca pe viitor cluburile să renască în Romania așa cum erau odată Clubul Steaua București, Dinamo București, ICMRS Galați, Dinamo Brașov, Progresul București, CSM Craiova, Cluburile Sportive Școlare (CSS București, CSS Sibiu, CSS Constanța etc), Știința București sau Academia Sever Dron - TC 2000.

Fără cluburi de tenis/academii în adevăratul sens al cuvântului, tenisul românesc este în picaj sau mai corect spus este lăsat la voia întâmplării ceea ce aduce multă tristețe în rândul oamenilor pasionați de tenis, antrenorilor buni care există în România și este păcat de pierderea talentelor pe care România le are. Să nu uităm că Simona Halep, care ne-a bucurat sufletele cu rezultatele obținute și istoria scrisă, a reușit să câștige două Grand Slamuri, a fost numărul 1 în lume (WTA) și a câștigat numeroase turnee pe plan internațional în condițiile în care s-a antrenat pe meleagurile noastre, o țară în care bugetul pentru tenis este extrem de redus.

Așadar, tenisul românesc, din punctul meu de vedere nu este într-o culoare roz dar nici neagră. Aș putea spune că se află în nunanța gri. Îmi doresc foarte mult ca oamenii potenți financiar pasionați de tenis să se implice deoarece sportul este un ambasador puternic într-un stat iar România se află într-o zonă a Europei prea puțin exploatată din acest punct de vedere. Sunt convins că sportivi din țările vecine ar fi interesați de o academie puternică din România.

Până una alta să rămânem optimiști și să ne ducem copiii la sport, indiferent de sportul ales.